Ce spuneau decadenții. . . . . . . . . . . . . . . ce spun hipermodernii……………………….

Oscar Wilde, un citat frecvent: Classicism is the subordination of the parts to the whole; decadence is the subordination of the whole to the parts.” Putem înlocui clasicismul cu modernismul, iar decadenţa cu hipermodernismul.

Paul Bourget, teoretician decadent al decadenţei:

Organismul social devine decadent îndată ce viaţa individuală devine excesiv de importantă” vs. narcisismul hipermodern.

„Stilul decadenţei este cel în care unitatea cărţii se dezmembrează pentru a face loc independenţei paginii, în care pagina se dezmembrează pentru a face loc independenţei propoziţiei, în care propoziţia se dezmembrează pentru a face loc independenţei cuvântului.”1

După un secol…

Jean-François Lyotard:

„Pentru moment, nu ne aflăm decît în stadiul unei melancolii vagi, „fin de siècle”, inexplicabilă în aparenţă.” Un rând mai jos: „Acest declin al „proiectului modern” nu este totuşi o decadenţă. El se însoţeşte cu dezvoltarea cvasi-exponenţială a tehnoştiinţei. Or, nu există, şi nu va mai exista vreodată, pierdere şi recul în cunoştinţe şi priceperi, doar dacă nu e distrusă umanitatea. Este o situaţie originală în istorie. Ea traduce un vechi adevăr care se năruie astăzi cu o evidenţă aparte. Niciodată descoperirea ştiinţifică sau tehnică nu a fost subordonată unei cereri născute din nevoile umane”2 etc. Dar decadentă e tocmai această hiperdezvoltare a tehnoştiinţelor, dacă nu dezumanizantă cel puţin compl(exif)icându-ne teribil viaţa.

Matei Călinescu şi Gheorghe Crăciun:

„Eclectismul rafinat al postmodernismului, faptul că el pune sub semnul întrebării unitatea şi atribuie valoare părţii în detrimentul întregului […] ne reaminteşte de ceea ce am numit „euforia decadentă” din anii 1880-1890. Dar codul semiotic popular pe care-l foloseşte într-o manieră uneori atât de bătătoare la ochi poate face ca postmodernismul să semene şi cu kitsch-ul sau camp-ul, cu care adversarii săi îl şi identifică în mod deliberat.”3

Cu alte cuvinte…

„În tot ceea ce se întâmplă e mult spectacol, viaţa însăşi pare să devină în anumite condiţii o îndeletnicire estetică, provocările hedonismului sunt năucitoare, însă, în realitate, această opţiune pentru tehnologiile pleziriste ale cotidianului nu e nici nouă, nici inexplicabilă. Au mai existat în istoria recentă a omului şi alte perioade (vezi manierismul istoric, dandysmul şi decadentismul, “la belle epoque” etc.) în care plăcerea de a trăi s-a manifestat în forme ieşite din comun, excentrice, frizând amoralitatea. De data aceasta însă ne aflăm în faţa unui fenomen de masă, globalizat, de mare vizibilitate”4, banal.

1 Paul Bourget, Essais de psychologie contemporaine, Lemerre, Paris, 1893, p. 24, apud Matei Căłinescu, Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, traducere din engleză de Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu, traducerea textelor din „Addenda” (2005) de Mona Antohi, postfaţă de Mircea Martin, Polirom (Collegium. Litere), [Iaşi], 2005, p. 168;

2 Jean-François Lyotard, Postmodernul pe înţelesul copiilor. Corespondenţă 1982-1985, traducere şi postfaţă de Ciprian Mihali, Biblioteca Apostrof (Filosofie extrem contemporană), Cluj, 1997, p. 77;

3 Matei Căłinescu, op. cit., p. 300;

4 Gheorghe Crăciun, Viciile lumii postmoderne, Tracus Arte, Bucureşti, 2011, p. 77.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: