Cartea revelaţiilor

(Simona Popescu, Exuvii, ediţie revăzută, Polirom Fiction Ltd., Iaşi, 2007)

Când o carte ajunge, în mai puţin de 10 ani, să cunoască trei ediţii, ba chiar fragmente din ea caştigă un loc în manualele şcolare, se cheamă că are succes de piaţă. Anume, atât specialiştii într’ale literaturii i-au descoperit valori estetice cu bătaie lungă, cât şi cititorii mai mult sau mai puţin profesionişti pot identifica o serie de calităţi care să îi determine să şi-o dorească în biblioteca proprie. Şi nu e puţin lucru ca un text să producă astfel de reacţii în lumea literară din România, mai ales în condiţiile în care autorul nici nu e mort, nici nu cunoaşte faima mediatică a unui Cărtărescu, nici nu deţine pârghiile de influenţă editorială a unei Gabriela Adameşteanu atunci când vine vorba de reeditări, ba, mai mult, nu scapă nicio ocazie de a critica establishment-ul cultural mioritic. Iar dacă prima categorie de receptori numită aici – criticii – poate evidenţia suficiente argumente (metafora exuviilor, trupul mental, ficţionalizarea senzaţiilor, percepţia simultaneităţii fiinţei, abordarea infrarealităţii postmoderne etc.) care să le justifice primirea mai mult decât favorabilă a unei astfel de cărţi, marea masă a cititorilor găseşte cu mai multă dificultate motive logice care le să susţină interesul în creştere.

Dincolo de tematica accesibilă şi oricând atrăgătoare – copilăria/adolescenţa, Exuviile Simonei Popescu reprezintă o carte greu de citit. Pe de o parte, limbajul folosit e unul destul de pretenţios, de multe ori lectura necesitând intermedierea dicţionarului explicativ. Pe de altă parte, toţi exegeţii volumului au convenit, Exuvii e imposibil de clasat în vreo formulă consacrată. Mai mult, această carte de proză nu are o acţiune, nu dezvoltă vreun conflict tensionat uşor sesizabil, ci aglomerează senzaţii, gânduri, sentimente, idei, impresii, pasiuni de uz personal, fără a aştepta o participare afectivă susţinută din partea cititorului. Acestuia i se permite cel mult statutul de spectator mut al showului înscenat de multiplele faţete ale personalităţii autoarei.

Şi atunci în ce constă seducţia pe care o emană cartea Simonei Popescu, astfel încât poeţi de talia lui Emil Brumaru, exegeţi de încruntarea lui Ştefan Borbély şi chiar elevi de clasa a IX-a fără o experienţă de lectură bogată se declară profund impresionaţi de lectura acestui volum?

Cred că un răspuns onorabil care să poată fi susţinut de mai multe argumente din text e dat de prezenţa semnificativă a revelaţiilor. Pentru că Exuvii este în bună măsură o carte cu şi despre revelaţii. Iar acest ingredient, dacă e inteligent plasat într-un text, aşa încât să nu degenereze în misticism, aduce rapid scontatul succes de piaţă. Nenumărate categorii de cititori, indiferent de formaţie sau de experienţă de lectură, trăiesc cu dorinţa, mai mult sau mai puţin declarată, de a descoperi în cărţi şi în propria viaţă adevăruri ascunse, taine care să le confirme speranţa că, dincolo de coaja lucrurilor, există o realitate extraordinară ce le poate schimba existenţa preponderent banală, anostă. Viziunile, inefabilul, misterul vieţii cotidiene nu rămân exclusiv obsesii ale modernismului literar, ci infuzează cu deplin succes şi literatura zilelor noastre. Marea încercare constă acum în identificarea acelor strategii discursive capabile să redea adecvat totalitatea senzaţiilor, sentimentelor, impresiilor, la prima vedere imposibil de figurat într-un text, pe care întâlnirea cu revelaţia o presupune.

Simona Popescu pare să fi găsit în Exuvii formula perfectă. Şi dacă, încă de la început, stilul autoarei şi-a construit un loc privilegiat în literatura recentă de la noi, în ultimul timp, poate şi din cauza repetării unor modalităţi textuale în Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie, scriitura poetei, eseistei şi prozatoarei bucureştene îşi evidenţiază scăderile. Pentru că simonismul nu e doar creaţie autentică, ci şi mult manierism.

Fascinaţia invizibilului

Pe de o parte, nevoia anunţată obsesiv în Exuvii de a renunţa la construcţie, la cuvinte, la corpul textual, pentru a se putea pierde, ca în primii ani de viaţă, în „vortexuri de senzaţii şi stări”, reprezintă o reacţie perfect normală pentru o persoană care tânjeşte după recuperarea trăirii totale a lumii, specifică vârstei copilăriei, când conceptele lipseau cu desăvârşire şi unica inteligenţă posibilă era cea a tegumentelor: „Nasul, urechile, ochii, pielea şi limba erau, pe vremea aia, instrumentele noastre de gândire. […] În absenţa lor, a ideilor, a conceptelor, a noţiunilor, a schemelor de vorbire, lumea era o mare şi înnebunitoare mulţime de suprafeţe colorate, parfumate şi moi, reci, delicate, rugoase, fetide, catifelate, mătăsoase, lăcuite, polisate, oxidate, glazurate, suprafeţe de furniruri şi glaspapiruri, împletituri, tapiserii.”. Valoarea senzaţiilor şi stărilor este exaltată în detrimentul raţiunii şi logicii. Fascinaţia invizibilului, a nespusului sau a inefabilului marchează, prin urmare, majoritatea paginilor volumului. Toate experienţele prezentate în Exuvii sunt abordate din perspectiva laturii lor necunoscute, ele intrigă tocmai prin ceva-ul revelator pe care îl deţin. De exemplu, pasiunea pentru flori nu vine dintr-o atracţie pentru culoare, miros, formă, ci dintr-o nevoie de a valorifica părţile lor ascunse, ignorate de toţi ceilalţi („Frumoase mi se păreau florile ignorate, care nu se vând pe piaţă şi pe care nu le poţi oferi nimănui, cele ale cartofului sau fasolei şi mazărei, complicate, delicate, floarea de vânătă sau floarea de fân, în vâlvătăi roz, ca de mohair, pe dealuri.”). Pentru copilul Simona, primul contact cu cartea nu înseamnă descoperirea farmecului poveştii, ci întânirea cu fascinaţia însăşi (v. „Cuiburi de hârtie” şi „Cartea de bucate”). Lectura se face „cu creierul şi cu corpul totodată”, iar memoria nu prinde doar „ce-i era potrivit: nu cuvinte pur şi simplu, ci un soi de embleme, concentrări de idei, vortexuri de senzaţii şi stări, matrice, mandale…”, care produc mereu impresia de levitaţie. Chiar boala îşi pierde în cartea Simonei Popescu efectele nocive, fiind valorificată pentru senzaţiile aproape halucinogene pe care le produce, când lumea se irealizează, îşi dezvăluie valenţele ei fascinante (v. „Despre boală”). Până şi jucăriile preferate în copilărie au ca principal scop metamorfozarea lumii întru împlinirea revelaţiei: „Trei jucării mi-au plăcut cel mai mult în copilăria mea: xilofonul, caleidoscopul şi binoclul. Primul desfăcea lumea în bucăţi prin beţişoarele lui sonore, al doilea te izolează de lume, răsturnând geometrii în faţa ochiului tău, al treilea mă leagă de lume printr-un cordon lung şi lumea-i la capăt strânsă-ntr-o bilă cu vedenii”. Bineînţeles, nici relaţia cu cei din jur nu avea cum să scape filtrului vizionar ce ordonează „Exuviile”: oamenii sunt percepuţi „dincolo de ceea ce spun, de ceea ce par a fi”, ei sunt constant dezbrăcaţi de „cuvinte, de intonaţie, de parfumuri, de piele, de straturile materiale”, aşa că pe nimeni nu mai miră faptul că adolescenta Simona nu se îndrăgosteşte de un băiat pentru ceea ce reprezintă el în realitate, ci pentru senzaţiile egotiste pe care i le produce prezenţa (fie şi instantanee a) acestuia – „Şi-aveam să-l iubesc tocmai pentru că nu l-am cunoscut niciodată.” (v. „Experienţele”, „Gaura cheii”, „Despre dragoste”).

Sinele visceral

Pe de altă parte, nu mă pot feri de afirmarea unei banalităţi, Simona Popescu trebuia să dea o formă scripturală cuiburilor de revelaţii produse de experienţele copilăriei şi adolescenţei, văzute prin filtrul maturităţii. Autobiografia de tip clasic nu-i folosea, pentru că se pierdeau tocmai prospeţimea şi impactul căutării dincolo de suprafaţa lucrurilor. Revelaţia ajungea exclusiv o realitate a perioadei obscure a primilor ani de viaţă. Ficţiunea pură deservea tocmai credibilităţii şi autenticităţii stărilor pe care dorea să le sugereze autoarea, frizând chiar misticismul. Aşa că Simona Popescu figurează un hibrid perfect între cele două modalităţi narative. Deşi se subintitulează „roman”, cartea Simonei Popescu îşi exibă calităţile incontestabile tocmai la nivelul dezvăluirii senzoriale, viscerale chiar, a sinelui. Aceasta nu însemnă, însă – nici nu s-ar putea altfel –, că lipsesc trucurile literare ori strategiile „artistice” (atât de anatemizate în mai multe fragmente din volum). Convinsă că „nu existenţa sau inexistenţa lucrurilor contează, ci ceea ce fac ele din tine”, autoarea-narator-personaj înscenează un discurs care încearcă să dea iluzia simultaneităţii tuturor ipostazelor şi trăirilor fiinţei umane. Formula gasită e una impresionantă şi inhibantă totodată. Astfel, volumul e supraîncărcat de un limbaj de o figuralitate debordantă, care îl pune pe cititor în ipostaza unui hermeneut veşnic treaz, mereu conştient că interpretările sale se află pe un teren de nisipuri mişcătoare (numai pe marginea metaforei exuviilor din titlu s-ar putea glosa la nesfârşit). Mai mult, jocul vocilor narative (fragmentele narate la persoana a doua se confundă pe neaşteptate cu acelea relatate la persoana întâi sau a treia) ambiguizează atât de mult perspectiva prin care sunt filtrate evenimentele, încât temporalitatea devine un element neesenţial. Jurnalul din adolescenţă e în mod constant comentat şi subminat, într-un efort susţinut de dovedire a artificialităţii oricărui tip de scriitură în comparaţie cu autenticitatea simţurilor. Oricare dintre impresiile, senzaţiile şi gândurile redate în Exuvii pot primi însemnele trecutului, prezentului, ba chiar viitorului. Simona Popescu reuşeşte să conducă bine acest vortex al măştilor, al învăluirilor şi dezvăluirilor continue, prin inserarea în volum a unei osaturi poetice. Trecutul e mereu invocat, chemat să redea acel ritm interior al lucrurilor care conţine înţelesurile ce preexistă limbajului. Ca într-un rit primitiv, halucinant şi euforic, Simona Popescu încearcă să metamorfozeze paginile de proză în poezie vizionară.

Numai că, pentru a atinge acest deziderat a „cărţii-vid” (după cum o numeşte chiar autoarea) ce împlineşte „identitatea virtuală totală” a existenţei fiinţei umane, Simona Popescu are nevoie să-şi proclame în mod repetat neîncrederea în forţa cuvintelor de a prinde complexitatea unei senzaţii, precum şi imposibilitatea identificării totale cu o anume ipostază. Iar această retorică ajunge manieră. Pentru că sinele personal pus sub lupă în acest volum nu poate prinde esenţa unui întreg tipar uman, ci doar a unei persoane anume. Autenticitatea e aici „simonitate”.

Tocmai din cauza acestui stil manierist, Simona Popescu se vede integrată în seria acelor creatori care nu pot vorbi decât despre revelaţii ratate. Și pentru ea revelaţiile sunt doar ale textului, ale scriiturii, iar nu ale vieţii.

(Text apărut în 2007, „Cultura”, 4 octombrie)

Cosmin Borza

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: