Întoarcerea la roman

(Toma Pavel, Gândirea romanului, Humanitas, Bucureşti, 2008)

Sunt rarissime cărțile de critică, teorie sau istorie literară care conving atât prin profesionalismul demonstrației, cât și prin entuziasmul vădit al autorului față de subiect. De aceea, când se ivesc, ele trebuie salutate pe două voci: una din public, admirativ-emotivă, marcată de plăcerea nudă a lecturii, iar alta din fotoliul critic, hermeneutic-evaluativă, să spunem, atentă la eficacitatea argumentului. O astfel de carte este Gândirea romanului, ultimul volum al lui Toma Pavel (trad. din franceză de Mihaela Mancaș după ediția originală din 2003), dedicat în egală măsură unei istorii comparate a romanului, cât și unei teorii a acestuia (aș spune „unei filosofii a romanului” dacă nu m-aș teme de complicarea problematicii acestei cronici dincolo de atribuțiile ei revuistice). Dacă este să privim cartea într-o bibliografie de autor, ea trebuie pusă în legătură atât cu precizia conceptuală și cu deliciile formale din Lumi ficționale, carte care l-a consacrat pe Toma Pavel printre campionii ficționalismului, cu exercițiul meta-critic din Mirajul lingvistic, cât și cu revenirea la o anumită imanență a lecturii, precum aceea din Arta îndepărtării. Gândirea romanului are atât un proiect critic (reabilitarea unor forme romanești și o reașezare corespunzătoare a istoriei lor), cât și unul estetic, explicitat de autor în primele rânduri: „își are originea în dezacordul dintre gusturile mele literare și prejudecățile privind istoria romanului”.

Teza demonstrației este majoră, mai ales că prea puține lucrări de istorie a genurilor își mai propun astăzi redefiniri conceptual-paradigmatice, majoritatea rezumându-se la expuneri consecutive de noi analize, cel mult completate de categorisiri discutabile. În schimb, cartea de față semnalează faptul că istoria receptării „moderne” a romanului cade în ceea ce aș numi, rezumându-l pe Toma Pavel cu propria-mi sintagmă, eroarea realistă. Aceasta se conturează în utilizarea preceptelor realiste ca pat procustian de evaluare a performanțelor romanești: cu cât mai mult „adevăr”, cu atât mai mult roman, pare să spună istoria critică a romanului modern, care respinge „schematismul considerat pueril al romanelor premoderne”. Or, Toma Pavel este convins aici că avem de a face, în romanele premoderne, doar cu o altă formă de adevăr, respectiv cu adevărul idealului. De aceea, în viziunea sa istoria romanului, „departe de a putea fi redusă la o luptă între adevărul triumfător și minciuna înfrântă”, se întemeiază ca „istorie a unei dezbateri morale” pe „dialogul secular dintre reprezentarea idealizată a ființei umane și cea a dificultății de a ne măsura cu acest ideal”. De aici decurge, hegelian, o nouă propunere de receptare istorică a romanului, al cărei scop subiacent este reabilitarea idealizării romanești, prin reîncorporarea ei într-o paradigmă a „adevărului” în care „persistența trecutului” redevine evidentă.

Toma Pavel are darul de convinge nu numai prin coerența argumentelor, ci și prin maniera contaminant entuziastă de a reveni asupra unor lecturi supracanonizate sau, după caz, aruncate în desuetudine tocmai de „memoria voluntară și selectivă care, în diverse epoci, a servit nevoile polemice ale noilor curente”. Analizele sale încep de la romanul elenistic (Etiopicele lui Heliodor), unde zeii din epopei se retrag pentru a face loc divinității unice, dar mai ales umanului, unde înrădăcinările în familie și în cetate, cu care ne obișnuise tragedia, își pierd relevanța în favoarea unui element precum interioritatea (contemplată deocamdată în embrion). Alături de romanul elenistic, categoria „romanului idealist premodern” este completată de romanul cavaleresc și de cel pastoral, toate trei acuzate istoric că „deformează imaginea lumii”. Scoaterea de sub acuză, cu ajutorul semnalării aderenței la ideal, nu are loc numai în analizele dedicate fiecăruia în parte, ci și în deschiderea părții dedicate romanului modern cu o analiză a lui Don Quijote, polemică în raport cu receptarea istorică. Cât despre romanele „reabilitate”, probabil că exemplul cel mai bun este acela al Principesei de Cleves, operă pe care Pavel o eliberează, numind-o „cel mai frumos roman scurt din literatura franceză”, atât de pretențiile unei istorii care o face responsabilă de înmormântarea „erei triste a neverosimilității”, cât și de antipatia unei receptări neatente la felul în care romanul vorbește despre intervenția temporalității și a dezintegrării interioare în raportul individ-ideal. Indiferent de obiect, structura analizelor punctuale este asemănătoare. Observația începe de sus, dintr-un punct de contemplație antropologică, mitologică, filosofică ori măcar istorică, coboară prin stabilirea unor comparații necesare între răspunsurile diferite generate de un singur obiect (precum acelea de care are parte, în exemplul de mai sus, raportul uman-divin sau raportul exterior-interior în epopee, tragedie și, în final, în romanul elenistic). Ulterior ea se apropie microscopic de detaliile textului. În acest punct, analiza devine pură recitire hedonistă a romanului, pentru ca imediat să facă loc – la acest nivel imanent – ochiului critic, disociant, categorizant, căruia îi acordă ultimul verdict.

În ultimele părți ale studiului, dedicate romanului modernist, în discuție intervine un revelator suplimentar: intelectualismul sau, la rigoare, estetismul. Romanul secolului XX aduce în scenă, pe lângă experimentalismul estetic, plăcerea jocului intelectualist, a intervenției eseistice, a reprezentării „unei psyche în stare brută și a ciudățeniei lumii”. Din această perspectivă sunt citiți Joyce, Mann, Musil, Woolf, Borges, Calvino, Faulkner, Eco etc., fără ca autorul să-și piardă interesul față de „opțiunea accesibilității”. Romanul modernist, preocupat de „a dezvălui cititorului poezia enigmatică a lumii și strălucirea multiformă a subiectivității” îi pretinde cititorului „o răbdare și o calitate a atenției ieșite din comun”, „o abnegație nesfârșită”: „ca să abordeze aceste opere, prezentate drept culmea nedepășită a spiritului creator, publicul trebuie să aibă o nesfârșită umilință, căci i se cere să înțeleagă incomprehensibilul și să simtă o admirație adâncă pentru ceea ce, la prima vedere, pare insipid, pocit și fastidios.” Din acest motiv, atenția lui Toma Pavel se împarte echitabil între capodoperele modernismului și romanele cu succes de public, pe baza observației (reiterate) că romanul aspiră în primă idee să placă și să fie citit.

Una dintre puținele aserțiuni ale cărții despre romanul ultimelor decenii (cu o istorie prea recentă pentru standardele de rigoare ale autorului) vizează tocmai perpetuarea formulelor romanești accesibile odată cu reafirmarea „vocației internaționale” a romanului, respectiv cu noua aplecare a romanului asupra „dezorientării eului desprins de un mediu perceput ca insesizabil”. Chiar în această orientare postmodernă a romanului, Pavel citește o revenire la tradiția elenistică, a romanului în care eroul virtuos nu poate evolua decât în definitivă ruptură față de contingența lumii pământești.

În cele din urmă, volumul lui Toma Pavel, Gândirea romanului, crește din episoade hermeneutice foarte pasionale, din interpretări ale operelor reprezentative pentru epocile invocate pe parcursul analizei. Într-un plan de o mai mare generalitate, autorul mărturisește că a dorit să surprindă, în prima parte, „felul în care genurile narative premoderne concep perfecțiunea umană”, pentru a examina, în a doua, „tentativele moderne de a examina această perfecțiune în lumea experienței cotidiene”. Definiția cu care lucrează teoreticianul care „gândește” romanul este una antropocentristă și tradiționalistă („gen care privește individul prin prisma aderării sale la ideal”), ceea ce sună cu atât mai încurajator pentru susținătorii noului umanism cultural, cu cât vine din partea unui teoretician al ficționalismului de talia lui Toma Pavel. Argumentul autorului este că romanul – cum s-a mai spus, deși nu la fel de plastic – „înflorea singur și de capul lui” înainte de secolul XVIII, profitând de marea sa adaptabilitate formală, tematică și imaginativă. În schimb, de îndată ce a semnat pactul verosimilității (concurând realitatea) și pe acela al modernismului (concurând poezia și muzica), el a fost silit să abdice de la diversitatea sa anterioară, precum și să accepte o disociere a receptării (între reacția elitist-critică, valorizând modernismul ca experiment formal, reacția auctorială, valorizând nevoia de accesibilitate publică, și, în fine, reacția publicului larg, valorizând lectura ca relaxare).

De remarcat este faptul că istoria romanului nu poate fi, pentru Toma Pavel, decât o istorie a receptării, respectiv a felului în care romanul a fost „gândit” de la o epocă la alta. Presupunerile sale despre schimbările de interes ale scriitorilor și ale criticilor se organizează în jurul receptării (fie ea publică sau specializată). Până și definiția de lucru oferită conceptului depinde de receptor, autorul preluând-o pe aceea larg informală care consideră romane cărțile care „de-a lungul secolelor au fost primite și citite ca romane”. În acest context, capitolele dedicate povestirii și nuvelei devin episoade obligatorii ale „gândirii romanului”. Totuși, chiar și aceste capitole sunt concepute din perspectiva distanțelor pe care le stabilesc cu reperul cărții: de pildă, oprindu-se asupra temei iubirii, autorul semnalează felul în care, ca formă, nuvela nu se pretează la reprezentarea iubirii idealiste (perfectă și independentă față de exterior, ca în romanele idealiste), ci eventual iubirii tragice (înrădăcinarea personajului în lume și în „mediu” precondiționând eșecul idealizării).

Impresionantă, în fiecare pagină din Gândirea romanului, este o anumită atmosferă non-elitistă, mulțumită căreia, fără a sacrifica nimic din calitatea judecăților de valoare, interpretarea se întoarce către argumente de bun simț precum acela că romancierii și-au dorit mai întâi să spună o poveste care să fie citită, și numai accidental și secundar și-au dorit (unii dintre ei) să modifice paradigme ori evoluții literare. Demne de tot interesul sunt, de aceea, considerațiile despre deosebirile dintre „scriitorul de geniu”, „scriitorul de succes” și „scriitorul important”, respectiv influent în evoluția genului. Această atmosferă trebuie pusă în legătură și cu particularitatea stilistică a cărții, reprezentată de frecvența propozițiilor memorabile, nu într-un sens căutat epatant, ci într-unul de o colocvialitate (absolut academică) de cea mai bună calitate. Iată un pasaj despre omnisciență: „această imagine a autorului, ființă vorbăreață, omniscientă, uneori inoportună, nu începe să fie necesară /…/ decât în momentul în care, prin complicitatea scriitorilor cu inimă simțitoare, protagoniștii romanului ajung să vorbească, la persoana întâi, despre frumusețea incomparabilă a sufletului lor, și când, în alte romane, o voce și mai puternică îi pune pe acești sublimi palavragii la locul lor.”

Accentul intervenției lui Pavel nu cade pe prezentarea transformărilor din istoria romanului, cât pe manipularea lor realistă și modernistă. „Prezentând această retragere a imaginației ca pe o victorie a bunului simț”, critica realistă a clădit (cu concursul romancierilor înșiși) încrederea în sine a romanului direct proporțional cu dorința acestuia de a adera la adevărul social și psihologic al omului modern. Sărăcirii paradigmatice aduse de victoria de secol XIX a realismelor i s-a adăugat aceea la care romanul a fost obligat de experimentalismul modernist de secol XX, care, din avânt revoluționar, bagatelizează importanța tradiției. Numai că romanul nu se conformează întru totul directivelor culturale ale epocilor și tocmai aceste momente de insurgență constituie carnația demonstrației din Gândirea romanului. Merită spus că nu despre o răsturnare de canon este vorba, ci despre lectura operelor canonice în această nouă lumină. Dacă ar fi să stabilesc la cald principala reușită a demonstrației lui Pavel, aș spune că ea este tocmai detensionarea competiției canonice. Dezbaterea asupra canonului nu intră, tocmai de aceea, în Gândirea romanului, ea rămânând secundară față de nevoia de a repune în discuție, pe pozițiile majore care li se cuvin, romane expediate într-o zonă derizorie de către o receptare critică tributară ea însăși unor atașamente extra-literare sau para-estetice (față de „adevăr” ca nucleu al artei, față de „inovație” ca obligație artistică).

Nu voi insista asupra a ceea ce reprezintă Gândirea romanului pentru istoricii și teoreticienii romanului: este limpede că avem dinainte ultima apariție fundamentală în domeniu. Cartea nu se rezumă la a desena (în culori și nuanțe!) o istorie a romanului, ci scrie simultan o istorie a receptării, polemică față de câteva dintre cele mai autoritare teorii ale romanescului (v. „istoria naturală” a lui E. Rohde, „istoria procedeelor” a lui M. Bahtin, „istoria socială” a lui I. Watt sau „istoria speculativă” a lui G. Lukacs) și în măsură să modifice felul în care citim astăzi roman. Mi se pare absolut necesar de precizat că acest ultim volum al lui Toma Pavel reprezintă și o sinteză de autor: poate că numai în Fragmente despre cuvinte am fi putut bănui cât de mult creditează teoreticianul lumilor ficționale gustul estetic. Pentru că totul pornește de aici, de la un moment problematic în care o tradiție a receptării, o istorie monumentală ultragiază judecata de gust. În sprijinul acesteia din urmă vin ulterior argumente istorice, critice, dar nucleul dur al argumentului rămâne (măcar în pretext) cel estetic. În această ordine de idei, Gândirea romanului este o carte de recitire (cum au mai scris Anton Dumitriu la noi sau Matei Călinescu), respectiv o revizitare a marilor cărți, dincolo de supraspecializarea științifică, pentru a recunoaște în lectura romanului o formă inegalabilă de plăcere și de cunoaștere. Nu în ultimul rând, acest volum de teorie și istorie a romanului este în sine un roman cu personaje-cărți: la final, Toma Pavel ne lasă să ghicim acest lucru (pe care-l bănuiam deja) atunci când se referă la cartea abia încheiată ca la „povestea pe care am spus-o”.

(Text apărut în 2009, Apostrof, nr. 7, 8)

Mihaela Ursa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: