Ultimul canonic

(Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008)

Nicolae Manolescu iubește anecdoticul. Ca orice profesor cu vocație, dar și ca autoritate critică, el știe că generalul și teoreticul au nevoie, pentru a deveni larg inteligibile, simpatice ori funcționale didactic, de suportul particular. De lecția anecdotei se servesc, din diverse rațiuni, cei mai mulți teoreticieni ai literaturii, de la Auerbach la noii istoriști, câștigând astfel, întotdeauna, măcar pariul comunicabilității. Aproape toate demonstrațiile criticului român pornesc de la o proustiană madlenă, de la un artificiu pretextual menit să deschidă și să pre-orienteze apetitul perceptiv. Înainte să fandeze[m1] critic, Nicolae Manolescu contemplă, aproape fără excepție, „desenul din covor”, figura de care se va folosi ulterior ca de un portal comunicativ. Pentru Istoria critică a literaturii române au existat două pretexte, iar preferința criticului pentru cel mai recent poate fi înțeleasă, urmând chiar logica anecdotică mai sus observată, drept o reconfigurare de sistem. De vreme ce portalul nu îi este niciodată indiferent utilizatorului său, înseamnă că deține o semnificație – fie ea și cea mai rudimentară – relevantă pentru întreaga construcție. În prima ediție a Istoriei critice…, din 1990 (București: Editura Minerva), edificiul textual era așezat sub binecunoscutul citat din Miron Costin: „Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă… Eu voi da seama de ale mele, câte scriu.” În ediția recentă și integrală, publicată la Paralela 45, motto-ul din Costin este înlocuit de litografia lui Escher, în care două mâini cvasi identice se desenează reciproc și autoficțional.

Ce se modifică de la prima la a doua ediție, în afară de conținutul evident? Deocamdată nu putem decât specula pornind de la cele două pretexte: dinspre presiunea enormă a asumării unei responsabilități individuale pentru un text supraindividual, dinspre umilința acceptării unei misiuni exponențiale („cartograf, silitor și modest benedictin”), ultima ediție pare să ne facă atenți – cu ajutorul interpretării litografiei de către autorul însuși, în „Introducere” – la un anumit accent autoreflexiv, la caracterul iluzoriu sau capricios al soluționării tensiunii dintre didactic și original, dintre istorie și critică, sau, mai exact, dintre bibliografie și analiză. Prima ediție a Istoriei critice… (care include materialul de la „Literatura medievală” la „Romantism”, inclusiv, cu excepția subcapitolului dedicat poeziei) este preluată în ediția integrală cu minime modificări. Dincolo de rescrierea firească a introducerii, câteva transformări țin de rearanjări de pasaje, de corectarea dimensiunii unor bucăți analitice, foarte generoase inițial, dar redistribuite în versiunea secundă, probabil pentru a nu distona excesiv cu analizele de-a dreptul parcimonioase asupra unor autori din perioada modernă. De pildă, în „Introducerea” primei ediții, este ceva mai detaliată intervenția polemică asupra problematicii istoriciste, în care tezele lui Fernand Braudel, H. G. Gadamer sau H. R. Jauss privitoare la raportul istorie/ critică sunt interpretate în lumină călinesciană. În plus, tot acolo citim despre dorința criticului de a stabili cu cât mai multă precizie, „locul în sistem” al operelor luate în discuție, chiar în defavoarea originalității: „aprecierile, interpretările și modelele mele vor să fie congruente, nu originale” – afirmație puțin descumpănitoare în contextul privilegierii implicite a originalității, în ediția integrală.

Modificarea fundamentală este una „de atmosferă” și privește relația cu modelul imediat, declarat, respectiv cu Istoria… lui G. Călinescu: deși insistând în continuare asupra rolului „enorm” al lui Călinescu pentru istoria literaturii de la noi, care îi datorează în continuare „aproape totul”, Manolescu introduce în discuție două dintre cele mai importante mize ale proiectului său finalizat. În primul rând, el afirmă că istoria critică este și o istorie a receptării, pe care o suprapune la limită unei destul de impresioniste „istorii a gustului”. În al doilea rând, istoria critică astfel înțeleasă se ghidează după criteriul estetic, singurul în măsură să organizeze canonul. Astfel, argumentul pro-călinescian (zdrobitor în prima ediție) pierde din amploare, dar și din impact, prin recontextualizare. În prim-plan intervin, așadar, propunerea „istoriei critice” ca o altă critică a criticii, și stabilirea (facerea, nu discutarea!) canonului românesc. Prevenitor, criticul ne avertizează că avem în față o lectură pentru specialiști, și nu încă un manual sau vreun alt instrument de instrucție școlară, semnalând asupra unei anumite gratuități a actului critic, al cărui scop nu ar fi, atunci, neapărat sus-amintita „cartografiere”, ci alcătuirea unei opere menite „să placă celor instruiți”.

După ce diferențiază istoricii literari în patru clase principale (enciclopediști – Nicolae Iorga, specializați – Sextil Pușcariu, N. Cartojan sau Virgil Cândea, teoreticieni – Ion Negoițescu, Alex Ștefănescu, dar mai ales Eugen Lovinescu și istorici literari adevărați și integrali – clasă monadică, populată doar de G. Călinescu), cărora li se mai adaugă clasa secundară a autorilor de manuale, precum D. Micu sau Ion Rotaru, autorul Istoriei critice… contextualizează nu numai problematizarea istorismului la noi, ci și chestiuni de strictă logică cultural-națională precum aceea a protocronismului. De cel mai mare interes sunt însă rândurile dedicate cauzelor deprecierii criteriului istorist. Nu numai protocronismul se face vinovat de privilegierea criticii asupra istoriei în spațiul românesc, ci și tendința – generală în anii 90 – de a părăsi „istoria literară propriu-zisă în favoarea studiilor multiculturale, în care perspectiva asupra literaturii nu mai este estetică, dar sociologică, filosofică și altcum.” Observația este aceeași cu a lui Harold Bloom, care acuză, în Canonul occidental, „Școala Resentimentului”, respectiv toate disciplinele subsumabile studiilor culturale de devalorizarea esteticului și de răsturnarea canonului. În această ordine, istoria critică devine inevitabil o istorie a valorilor și un tablou canonic, întemeiate pe privilegierea aproape maniheistă a esteticului înaintea interdisciplinarității, a operei culturale înaintea succesului de consum, a limbii și a discursului înaintea conținutului relevant sociologic, a studiului interpolărilor, glosărilor, efectelor, înaintea autonomiei sincroniste.

Cea mai importantă propoziție a „Introducerii” („o adevărată istorie literară este întotdeauna o istorie critică a literaturii”) se precizează la răspântia intertextuală: „Istoria literaturii este și istoria acestei ștafete intertextuale prin care axa diacronică se proiectează pe axa sincronică.” Din păcate, mizele teoretice, sistemice, anunțate în „Introducere” pierd din importanță pe parcursul lucrării, criticul mărginindu-se să deschidă adesea umbrela expozitivă, analitică, acolo unde discuția s-ar putea întoarce de la particularitatea obiectului la teoretizarea receptării sau a canonului. Obiecția funcționează – din fericire sau din păcate – mai ales pentru prima jumătate a cărții, care este și cel mai serios lucrată. Deosebit de valoroase sunt observațiile sale deja cunoscute asupra literaturii ca fapt de limbă înainte de toate, precum și despre saltul făcut de literatura noastră direct în romantismul Biedermaier, fără să mai treacă printr-o Renaștere, un baroc ori un clasicism românesc per se, dar și analizele exemplare, precum aceea dedicată lui Dimitrie Cantemir, unde analiza imanentă merge până la nivelul investigării muzicalității și ritmului frazei, atenție complet absentă în partea post-romantică a volumului, scrisă parcă pentru a răspunde unei prea lungi așteptări publice.

Istoria critică… beneficiază de o schiță minimală și preliminară a canonului românesc surprins tocmai în „bătăliile” sale istorice: primul canon, pașoptist, respectiv romantic-naționalist, formulat de Kogălniceanu, pierde prima bătălie canonică în favoarea celui junimist, clasic-victorian, care la rându-i este surclasat de canonul lovinescian, modernist – cel mai rezistent, dacă luăm în calcul discreditarea axiologică a unui posibil para-canon proletcultist al anilor 50, precum și rezistența neomodernistă (și postmodernistă!) a canonului lovinescian. Manolescu este de părere că, aflându-ne la amurgul postmodernității, urmează să asistăm la instalarea unui nou canon, a cărui responsabilitate cade în seama generației 2000. Toate aceste piste teoretic-istoriste sunt aproape abandonate însă în introducere, comentarii asupra prezenței în canon a cutărui autor înlocuindu-le pe acelea complementare despre detaliile teoretice ale articulației canonice. Acestea nu mai revin decât accidental pe parcursul lucrării, eventual în capitolele dedicate lui Maiorescu, Lovinescu sau interpretărilor proletcultismului.

Unde se află Nicolae Manolescu în dezbaterea istoriei critice? Ce fel de istoric literar este el însuși în propria receptare? Dacă este să citim silogistic admirația (inclusiv de metodă!) față de Călinescu și catalogarea acestuia drept singur istoric literar adevărat și integral, am spune că locul rezervat de autorul volumului de față este al doilea pe această listă preferențială. Dacă ne vom limita, încurajați de declarația de modestie a criticului, să căutăm în text lămuriri explicite față de asumarea propriului loc în sistem, atunci locul cel mai nimerit pentru a privi sunt chiar analizele sale despre critici. Vom descoperi aici cel mai ușor simpatiile și idiosincraziile sale nu numai față de colegii de breaslă, ci și față de anumite opțiuni ideologice ori estetice, după cum vom descoperi reflexe de autoportret contemplat în oglinzile întâmplătoare ale tablourilor altora. Nu voi insista asupra parțialității evidente a „listei de critici” din anii 60 până în prezent. Absențele majore pe care le observ mai întâi sunt critici și teoreticieni din afara centrului, precum Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Ion Vlad, Adrian Marino, ca să nu mai vorbesc despre generația imediat următoare, a criticilor optzeciști, după cum de texte expeditive și aprecieri nedrept de modeste au parte Ion Pop ori chiar Ion Vartic sau Marian Papahagi. La acest capitol, autorul are perfectă dreptate: fiecare va înțelege cartea funcție de propria reflectare, drept pentru care nu vreau să intru într-o inevitabilă și inutilă semnalare pro domo sua.

La fel de relevante ca și omisiunile (cazuri de memorie culturală selectivă?) sunt și prezențele criticilor contemporani. Să observăm că de maximă simpatie au parte cronicarii literari, publiciștii, practicienii criticii de întâmpinare, mai puțin criticii cu miză și vocație teoretice. Cu alte cuvinte, cu cât subiectele îi seamănă mai mult portretistului, cu atât mai bine – și aceasta la criticul care sancționează în „Postfața” Istoriei… sale lectura „naivă”, „sentimentală”, de identificare, precum și preocuparea exclusivă a douămiiștilor pentru „lucrurile care au legătură doar cu ei și cu viața lor”. D. C. Mihăilescu sau Cornel Regman au parte de lecturi mult mai empatice (și mai valorizante) decât un Paul Cornea (vezi și catalogarea lui Marino drept „condei searbăd” într-un comentariu secundar) sau un Valeriu Cristea, iar pe Matei Călinescu sau Virgil Nemoianu pare să-i avantajeze vizibil afirmarea internațională (de altfel, ei au parte de un tratament preferențial, fiind analizați – deși parțial – inclusiv cu texte scrise în Statele Unite, chiar dacă ulterior lui Toma Pavel sau Mihai Spăriosu li se refuză, prin invocarea altui standard, tabletele analitice). Un caz oarecum aparte de exercitare a criticismului manolescian îl constituie eseiști precum H. R. Patapievici, Andrei Pleșu sau Gabriel Liiceanu, față de care malițiozitatea și sarcasmul cu care îi taxează chiar și pe aceia despre care vorbește „de bine” se temperează, lăsând estetismului un loc relativizat. Un exemplu de operație manolesciană pe cordul unui critic este însă analiza pe care i-o face lui Alex.Ștefănescu, pe care îl caracterizează mai întâi drept autor de carte „remarcabilă” și „îndrăzneață”, „publicist înnăscut”, numai pentru a demonstra ulterior că principalele lui calități sunt: hărnicia, omniprezența revuistică, vulgarizarea operelor pe care le prezintă „scuturate de inefabil”, ceea ce îl recomandă mai ales pentru profesori și manuale, decât pentru specialiști, nesiguranța gustului etc. etc. O execuție pe cât de scurtă, pe atât de greu de contracarat în „ambalajul” său declarat valorizant.

Adevărata bătălie se duce însă cu Alex. Ștefănescu-autorul Istoriei literaturii române contemporane. Între obiecții (periodizare greșită, contextualizare lipsită de nuanțe, selecție viciată) citim de fapt argumentele luptei pentru autoritatea asupra istoriei literare contemporane și, implicit, un set de justificări cu notă personală, ce par gândite ca proprii măsuri de prevedere: „Alex. Ștefănescu nu s-a pus deloc la adăpost de furtuna de contestări, ca și cum ar fi ar fi așteptat-o cu seninătate, dar apoi a început să publice replici și precizări pe cât de iritate, pe atât de inutile. Era suficient să le răspundă contestatarilor că într-o istorie literară riscul nu este niciodată al scriitorilor ignorați, ci al autorilor care îi ignoră. /…/ A prelungi disputa pe această temă e o zădărnicie. Fiecare critic va opune listei lui Ștefănescu propria listă.” Singurul critic contemporan cu care Manolescu–personaj al propriei Istorii… întreține relații culturale privilegiate este Monica Lovinescu, pe care o înțelege implicit ca pe un alter-ego critic al său, un complement lipsit de presiunea cenzurii și – de aceea – indispensabil într-o istorie a literaturii „de neimaginat fără contribuția” sa: „aveam același țel și eram animați de același ideal”. Dincolo de meritele estetice incontestabile ale Monicăi Lovinescu, ceea ce valorizează Manolescu aici, inclusiv într-un exercițiu de expiere personală a memoriei unei cenzuri ideologice trăite individual, este calitatea ei de „barometru al atitudinii noastre morale”.

Cea mai mare reușită a Istoriei critice a literaturii române mi se pare – paradoxal – și marea ei slăbiciune: insistența pe identitatea dintre istoria critică și istoria receptării (pe înțelegerea „lanțului de opere nu doar în raportul unora cu altele, dar și în raport cu aceia care le-au citit”), în care autorii nu sunt doar obiecte culturale, ci sisteme de relații și participanți la fenomene culturale, la „un spectacol al receptării cel puțin deopotrivă de fascinant cu acela oferit de operele propriu-zise”. Din păcate, explorarea teoretică a acestei identități, precum și discuția asupra articulărilor, și nu numaidecât asupra listei canonice rămân în proiect, poate pentru o viitoare Critică istorică a literaturii române. Până atunci, se cuvine să sărbătorim finalizarea, oricât de capricioasă, a „listei lui Manolescu”, ea desăvârșindu-se ca operă absolut necesară într-o istorie a literaturii subțire precum a noastră, și încă sub semnătura ultimului critic cu destulă autoritate canonică pentru impunerea ei culturală.

(Text apărut în 2009, Apostrof, nr. 1)

Mihaela Ursa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: