Digital-ism?

Deşi se publică mai mult ca niciodată, pe celuloză – la noi cel puţin – literatura română rămâne la fel de nesincronă şi defazată cum era în postmodernismul fără postmodernitate optzecist, complăcându-se maniacal în eternele generaţionalizări (nouăzecism, douămiism, ba chiar douămiizecism – care, nota bene, fac parte încă din hipermodernism aşa cum îl înţeleg). Însă fie că ne convine, fie că nu putem crede în fezabilitatea sa literară, după 2001 se impune deja dominanta informaţională, hegemonia internetului. Firesc ar fi s-o numim digitalitate, iar mişcării literare corespunzătoare să-i spunem digitalism. În acest punct sunt obligat să-l menţionez şi citez viguros pe Alan Kirby, critic şi filosof oxfordian al culturii contemporane, a cărui carte apărută în urmă cu trei ani, Digimodernism. How New Technologies Dismantle the Postmodern and Reconfigure Our Culture, discută subiectul.1 Voi amâna polemica terminologică referitoare la deficienţele unui cuvânt ca „digimodernism”, acceptându-i însă conţinutul:

„Since its first appearance in the second half of the 1990s under the impetus of new technologies, digimodernism has decisively displaced postmodernism to establish itself as the twenty-first century’s new cultural paradigm [Kirby se grăbeşte aici: o paradigmă nu poate fi un -ism]. It owes its emergence and pre-eminence to the computerization of text, which yields a new form of textuality characterized in its purest instances by onwardness, haphazardness, evanescence, and anonymous, social and multiple authorship. These in turn become the hall-marks of a group of texts in new and established modes which also manifest the digimodernist traits of infantilism, earnestness, endlessness and apparent reality. Digimodernist texts are found across contemporary culture, ranging from “reality TV” to Hollywood fantasy blockbusters, from Web 2.0 platforms to the most sophisticated videogames, and from certain kinds of radio show to crossover fiction. In its pure form the digimodernist text permits the reader or viewer to intervene textually, physically to make text, to add visible content or tangibly shape narrative development. Hence “digimodernism”, properly understood as a contraction of “digital modernism”, is a pun: it’s where digital technology meets textuality and text is (re)formulated by the fingers and thumbs (the digits) clicking and keying and pressing in the positive act of partial or obscurely-collective textual elaboration.”2

Evident, acest proces de digit(al)izare textuală n-a ţâşnit de nicăieri, şi, în continuare, Alan Kirky afirmă că „in its early years a burgeoning digimodernism co-existed with a weakened, retreating postmodernism; it’s the era of the hybrid or borderline text”, cu alte cuvinte cibertextul (adică forma electronică a unui text scris pe suport clasic sau realitatea virtuală transpusă pe hârtie), tipic unei faze de tranziţie spre o paradigmă culturală complet nouă.

Dar un termen ca digimodernism e la fel de impropriu ca postmodernismul în vremurile sale. Pe de o parte, contracţia „modernismului digital” nu e făcută corect, pentru că rezultatul ne dă un termen fără legătură cu digitalul. Nu avem prefixul „digi”, trebuie să-l folosim pe „digit”. Ceea ce în cuvântul „digitext” funcţionează ca o fuziune, aici este nonsens. Pe de altă parte, ar trebui să ne debarasăm odată de acest modernism, care, de-a lungul deceniilor, a devenit un stereotip autosuficient! Revoluţia digitală mărşăluieşte dincolo de modernitate, instaurând epistema digitală – sau digitalitatea. Pe scurt, de ce nu digitalism? De ce trebuie mereu, din nou şi din nou, să refolosim acest sufix de secol XX numit „modernism”?

Desigur, tehnologiile digitale deschid literatura şi literaritatea spre noi forme de practică literară – nu putem nici măcar sugera „moartea literaturii” în era digitală. Se manifestă numai o diminuare a literarităţii ca ingredient inefabil ce face un text să fie de fapt text – literar. În al doilea rând, asistăm la o proliferare de noi practici textuale, stiluri alternative de lectură şi spectaculoase modalităţi de colaborare – poate singura modalitate prin care hiperindividualismul ar putea fi depăşit.

1 Au fost vehiculate şi alte curente – horribile dictu – postpostmoderniste la origine (de după hipermodernism în contextul dezbaterii pe care am propus-o), cum ar fi: altermodernismul (introdus de Nicolas Bourriaud), automodernismul (avându-l ca părinte pe Robert Samuels), respectiv menţionatul digimodernism, iniţial numit pseudomodernism;

2 Pentru că n-am reuşit încă să intru în posesia volumului, am citat situl www.alanfkirby.com/Introduction.pdf (accesat ultima dată pe 11 noiembrie 2010), unde autorul şi-a încărcat primele pagini ale cărţii (op. cit., New York, Continuum, 2009).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: