Nu post-modernism

       

Detalii ale dezbaterii despre hipermodernism, propuse de Laurențiu Malomfălean, și aici.

Elementele de compunere au devenit cuvinte magice, ca şi cum sensurile lumii noastre s-ar fi mutat în prefixe şi proteze.”1

Să fim de acord că nomenclatura postmodernă trădează o neputinţă conceptuală, ca reflex al unei slăbiciuni ontologice. Post- arată că postmodernismul vine după modernism, atât, un prefix poziţional ce nu spune nimic despre perioada pe care o circumscrie. Mai mult, postmodernitatea s-a definit ca zonă terminus a tuturor teoriilor şi practicilor. Un pseudo-colaps, pentru că orice final e ducere la extrem. Termenul ar putea fi tradus cu „sfârşirea” modernităţii – proces nu fără capăt, cum încă se crede, începutul desprinderii de marota modern(ist)ă putând fi bornat simbolic în 2001.

Dar, înainte de-a trece propriu-zis la polemica vizavi de prefix(oid)ul „post”, voi oferi o primă lămurire, sau mai degrabă scuză şi argument, în legătură cu nişte nevinovate ghilimele pe care de la un moment dat le voi folosi. Aş îndrăzni să pun cuvântul „postmodernism” între foarte sugestivele semne deoarece el nu corespunde „paradigmei” denumite, fiind un concept vid, cu totul imposibil: „noţiunile de postmodernitate şi postmodernism exprimă, prin structura lor lexicală, o evidentă carenţă conceptuală în planul definirii realităţilor subsecvente”2. Împreună cu Linda Hutcheon, trebuie să fim de acord că, în general vorbind, „postmodernismul are aspectul unei afirmaţii conştiente, contradictorii şi autosubminatoare. El seamănă cu gestul de a pune între ghilimele o afirmaţie în timp ce o faci. […] Trăsătura distinctivă a postmodernismului constă în acest gen de dedublare sistematică şi jucăuşă sau duplicitate.”3 Prin urmare, „ghilimizarea” falsului concept e implicit legitimată.

Drept reacţie la neînţelegerile stârnite de Condiţia postmodernă, Jean-François Lyotard compune mai multe scrisori în care dă explicaţii suplimentare şi noi definiţii. Numai că, reunite în volumul Postmodernul pe înţelesul copiilor, textele respective conţin o suită de sofisme neo-nietzsche-ene, ivite tocmai din obligaţia de-a clarifica înţelesul acestui fatidic post-:

  1. Postmodernul „face cu siguranţă parte din modern”4. Adică n-ar fi după acesta; prin umare, o contradicţie flagrantă la nivel etimologic. Însă, la nivel de pseudologică lyotardiană, putem vorbi de două sfere conceptuale, modernul şi postmodernul, a doua născându-se din prima, în chiar inima ei – pentru că doar aşa ne-am putea reprezenta cu maximă siguranţă postmodernul ca făcând parte din modern.
  2. O operă nu poate deveni modernă decât dacă ea este mai întîi postmodernă.”5 Postmodernismul ar fi atunci un fel de avangardă, ce sfârşeşte prin a se moderniza, de fapt clasiciza, deşi mai puţin periculos ar fi să spunem prin a fi acceptată, prin a-şi pierde astfel caracterul avangardist – id est opoziţie netă faţă de un model constituit; oricum, avem aici o contradicţie flagrantă la nivel pur logic, datorată unui prefix prost folosit. Însă, dacă rămănem totuşi în logica lui Lyotard, sofismul 2 se leagă de primul într-o interminabilă substituire – pentru că devenire – a celor două sfere menţionate. Dar atunci unde ar mai putea fi originea? Bineînţeles, nicăieri. În afara faptului că denaturează problema în discuţie – nu interesează când opera cutare devine modernă, ci când este postmodernă – filosoful închide un cerc vicios, care, fireşte, nu are început sau sfârşit, fiind cumva dincolo de asemenea categorii depăşite, nonsofistic(at)e.
  3. Postmodern ar trebui înţeles după paradoxul viitorului (post) anterior (modo).”6 Nu mai comentez, aici autorul inventează etimologii pentru a-şi putea susţine afirmaţiile anterioare. Falsul concept e hiperfacil de ridiculizat, Matei Călinescu neratând ocazia: „Termenul postmodernism însuşi poate că nu este o alcătuire verbală fericită, mai cu seamă dacă suntem scrupuloşi din punct de vedere etimologic: modern vine de la modo, care în limba latină înseamnă „chiar acum” sau „astăzi”, şi atunci ce rost are să spunem că un lucru de astăzi nu este de fapt de astăzi, nici | măcar de mâine, ci, cu totul straniu, de „după-astăzi”?”7
  4. În sfârşit: „„post-” din „postmodern” nu semnifică o mişcare de come back, de flash back, de feed back, adică de repetare, ci un proces în „ana-”, un proces de analiză, de anamneză, de anagogie şi de anamorfoză, care elaborează o „uitare iniţială”.”8 Cu alte cuvinte, filosoful francez aruncă la gunoi primele patru definiţii şi alege un cu totul alt prefixoid – „ana-”: element prim de compunere savantă cu semnificaţia „în sus”, „înapoi”, „din nou”, „de-a curmezişul”.9 Postmodernismul şi postmodernitatea ar fi, după noul Jean-François Lyotard, anamneza modernismului, respectiv a modernităţii. Dar atunci de ce nu anamodernism, de ce nu consecvenţă? Mai departe, voi încerca să-mi argumentez o viziune proprie asupra curentului şi perioadei în discuţie.

Clamând falimentul oricărei metanaraţiuni legitimatoare (Lyotard) / scenariu explicativ (Baudrillard), postmodernitatea nu poate fi înţeleasă la rândul său decât tot ca o metanaraţiune, delegitimatoare însă, ca un scenariu dezexplicativ. O metanaraţiune ce legitimează delegitimarea, la fel de relativă ca toate celelalte. Fireşte, faptul ne aruncă dincolo de relativism şi opusul său, într-un relativism absolut, un de fapt hiperrelativism: e ca şi cum am spune că totul e relativ, inclusiv faptul că totul e relativ.

Dar postmodernismul aşa cum a fost el definit nu e primul curent în care metanaraţiunile sunt deconspirate ca nelegitime. Nu doar el a vrut să fie cel dintâi final etern al istoriei – generale, personale sau… literare – devenită peste noapte post-istorie. Decadenţa romană părea că nu se va sfârşi niciodată, până când primii creştini au văzut în ea sfârşitul istoriei ce n-a mai venit, barocul înfiera la fel de crunt ambele modele din epocă, atât epistema renascentistă cât şi pe cea neoscolastică, decadentismul a crezut la fel în apocalipsa culturală. Postmodernismul a fost în fond o nouă formalizare a decadenţei, văzută în funcţia sa necesară [?] de categorie transistorică (vezi pretextul 2). Nu trebuie să ne mire faptul că din aceeaşi familie cu sintagma propusă de metanaraţiune delegitimatoare fac parte suficient de multe procese aplicabile nu doar postmodernităţii, ci fiecărei epoci decadente în sine. Câteva exemple doar: imaginaţie deproductivă (hipertrofiată, maladivă şi neputincioasă; via Kant), de(s)-fiinţare (via Heidegger), deformation du je (via Lacan), degradare mitico-simbolică (Eliade), demitologizare şi demistificare (Barthes), tehnica dezintegrării (Frye), de-masificare (Toffler), sens desublimat şi formă destructurată (Habermas), deraison (Foucault), de(con)strucţie şi diseminare (Derrida), texistenţă (Cărtărescu) sau dexistenţă, dezontologizarea imaginii (Wunenburger), dedoxificare (Hutcheon), eu deconstituit (Žižek).

Revenind la punctul de plecare, şi legând argumentele pentru a merge mai departe cu demonstraţia, un termen atât de subtil cum e decadenţa trebuie înţeles nonpeiorativ, ca presupunând concomitenţa, interşanjabilitatea, confuzia dintre paroxism şi colaps, dihotomie perfect surprinsă în substantivul „de-cădere”. Pentru a evita negativismul inerent – chiar dacă numai pe jumătate valabil – şi parţial inoperabilitatea prefixului „de-”, acesta se poate traduce prin „hiper-”: metanaraţiunea care delegitimează toate celelalte metanaraţiuni devine, paradoxal, nu sofistic, una hiper(auto)legitimatoare, pentru că, hélas, unică, mult mai totalitară decât cele pe care le combate. Condiţia lui Jean-François Lyotard a fost nu postmodernă, ci hipermodernă.

La nivel de macroviziune, hiper-şi-nu-post-modernismul e decadent pentru că repune în drepturi un mod preexistent de a vedea relaţia dintre planurile realităţii. Mă refer la estetismul fin de siècle. Europa din jurul anului 1900 privilegia un raport inversat între artă şi natură, iar scriitorii practicau în scrierile, dar mai ales în viaţa lor de zi cu zi, un mimesis pe dos, în răspăr. Huysmans face din alter-ego-ul des Esseintes nu doar un preot al artifici(al)ului, cu alte cuvinte al unui antimimesis revoltat, ci mergând un pas mai departe, cel mai dincolo posibil, se îndreaptă calm înspre ceva ce s-ar putea numi retromimesis: florile naturale ajung să copieze florile artificiale. După cum arată Wilde în eseurile din Decăderea minciunii, pentru decadenţii de atunci natura imita arta, viaţa fiind o capodoperă pentru dandy, persoană-personaj în care Adriana Babeţi vede pe bună dreptate o „hieroglifã a modernitãţii, în toate ipostazele ei. Inclusiv în cea postmodernã, ale cãrei principii dandysmul le conţine. Aşadar, dandysmul ca figurã anticipatorie a modernitãţii târzii.”10

Firesc ori nu, la fel stau lucrurile pentru decadenţii de după un secol: ideologia şi precedenţa simulacrului asupra realului, a hărţii asupra teritoriului – despre care vorbeşte mereu cu alte cuvinte un filosof ca Baudrillard – ar putea fi catalogate identic, drept un simptom sau chiar sindrom decadent. Hiperreal înseamnă şi că „the most radical boundaries crossed […] have been those between fiction and non-fiction andby extensionbetween art and life.11Numai că deturnarea naturaleţii legăturii şi mai ales a referinţei reciproce dintre imaginar şi real devine confuzie biunivocă, indistincţie sau chiar simultaneizare de planuri în hipermodernitate. Iar această disoluţie reciprocă traduce faptul că the postmodern image is mimesis without origin or end12. Cu alte cuvinte, realitatea îşi imită propria imagine, care, la rândul ei, se autoreproduce la nesfârşit – un segment liniar devenit peste noapte cerc vicios fără ieşire sau intrare. Numai un lucru pare să fie cert: imaginea şi imaginarul dobândesc în timpurile hipermoderne – pentru a parafraza titlul unui volum semnat Gilles Lipovetsky – un rol covârşitor. Am putea spune că se dezvoltă şi pune în practică o macrometonimie, şi anume lumea ca imagine, ultim avatar al metaforei baroce lumea ca vis. În hipermodernism, lumea s-a dovedit a fi un hipervis. Mai mult, această poetică retromimetică de la nivel imagistic e dublată de o poetică hipertextualistă ce permite postularea macrometonimiei lumea ca text, ultim avatar al metaforei baroce lumea ca piesă de teatru.

Dacă văd în hiper- adevăratul prefix al decadenţei moderniste, se întâmplă tocmai pentru că, după 1968, modernitatea s-a manifestat la superlativ, ca o modernizare excesivă”13, ca o neocultură şi un cult al excesului. În funcţia sa de curent literar, hipermodernismul ar fi un modernism ridicat la pătrat, inclusiv pentru că a favorizat forme textuale din familia palimpsestului, cum sunt parodia şi pastişa, pe care Gerard Genette le clasifică sub denumirea generică de hipertext. Amplificând o binecunoscută butadă – şi nu altceva – comisă de Jacques Derrida, putem afirma că pentru hipermodern „il n’y a pas de horstexte, il y a seulement dhypertextes”, mai precis: „tout texte dérivé d’un texte antérieur par transformation simple (nous dirons désormais transformation tout court) ou par transformation indirecte: nous dirons imitation.14 În acest înţeles al cuvântului hipertext putem (p)regăsi toată contribuţia lui Umberto Eco la dezbaterea postmodernă (revizitarea şi recuperarea tradiţiei, respectul ironic sau mai degrabă ironia respectuoasă faţă operele trecutului). Pentru a fi în ton cu definiţia dată de Linda Hutcheon „postmodernismului”15, să mai notăm o ultimă caracterizare: „L’hypertexte à son mieux est un mixte indéfinissable, et imprévisible dans le détail, de sérieux et de jeu (lucidité et ludicité), d’accomplissement intellectuel et de divertissement.”16

Recapitulând, hipermodernismul aşa cum îl concep unifică şi conjugă trei direcţii de abordare distincte, pe care le-am sintetizat în ordinea apariţiei lor pe scena teoretică din Franţa: o viziune filosofică (hiperrealul teoretizat de Jean Baudrillard în Simulacres et Simulation – 1981), apoi una dinspre poetică (hipertextul aşa cum îl defineşte Gerard Genette în Palimpsestes. La littérature au second degré – 1982), în sfârşit, poate pe prima poziţie de fapt, un aport substanţial din sociologie (hiperindividul via Gilles Lipovetsky, deja cel din L’ère du vide. Essais sur l’individualisme contemporain – 1983). Mai rămâne de (p)reluat ultimul autor, de la care am sustras în fond hipermodernul ca termen, deşi nu chiar în aceeaşi accepţiune. Astfel, pentru a clarifica / înţelege mai bine contradicţia decadentistă ce stă la baza hipermodernităţii, voi aduce în vedere cele două procese ale modernităţii însăşi despre care vorbeşte Lipovetsky:

„Le procès de personnalisation est apparu au sein de l’univers disciplinaire, de sorte que l’âge moderne finissant s’est caractérisé par le mariage de deux logique antinomiques. C’est l’annexion de plus en plus ostensible des sphères de la vie sociale par le procès de personnalisation et le recul concomitant du procès disciplinaire qui nous a conduit à parler de société post-moderne, soit d’une société généralisant une des tendances de la modernité initialement minoritaire. Société post-moderne, manière de dire le virage historique des objectifs et modalités de la socialisation à présent sous l’égide de dispositifs ouverts et pluriels; manière de dire que l’individualisme hédoniste et personnalisé est devenu légitime et ne rencontre plus d’opposition; manière de dire que l’ère de la révolution, du scandale, de l’espoir futuriste, inséparable du modernisme, est achevée.”17

Sau, mai concis:

„Loin d’être en discontinuité avec le modernisme, l’ère post-moderne se définit par la prolongation et la généralisation d’une de ses tendances constitutives, le procès de personnalisation, et corrélativement par la réduction progressive de son autre tendance, le procès disciplinaire.”18

După cum se poate observa, în 1983, sociologul încă foloseşte prefixul „post”. Chiar dacă L’ère du vide conţine deja sintagme ca „hyper-investissement de l’espace privée” (p. 73) sau, mai ales, „hyper-investissement du Moi” (p. 75), Lipovetsky va introduce termenul de hipermodern abia în 2004, fără să fie clar dacă de fapt acesta rezumă o palinodie sau este mai mult aplicat unei perioade ulterioare. Cu alte cuvinte, ale autorului însuşi:

„l’expression «postmoderne» était ambiguë, maladroite, pour ne pas dire floue. Car c’est bien sûr une modernité d’un nouveau genre qui prenait corps, non un quelconque dépassement de celle-ci.”19

Sau, de-a dreptul mitografic:

„l’oiseau de Minerve annonçait la naissance du postmoderne au moment où s’ébauchait déjà l’hypermodernisation du monde.”20

S-ar părea că după 20 de ani, privind înapoi, momentul postmodern e văzut post festum ca o primă etapă, ca o tranziţie pasageră dintre modernitate şi hipermodernitate. Însă diferenţa e doar de grad, consecinţele şi paradoxurile fiind prezente încă din start, în acel mai ’68 invocat cu fiecare ocazie de sociolog. În plus, ar fi cam absurd ca după post- să vină hiper-nu-contează-ce. Din punct de vedere strict logic, după modernitate poate surveni doar o hipermodernitate, pentru care, într-adevăr, à la Frederic Jameson, „l’hypercapitalisme se double d’un hyperindividualisme détaché, legislateur de lui même mais tantôt prudent et calculateur, tantôt déréglé, déséquilibré, chaotique.”21 Ambiţia lui hiper- mi se pare demnă de întreaga perioadă care începe la sfârşitul anilor ’60; încă de atunci se manifestă „une modernité élevée à la puissance superlative”22, ca reflex al unui proces doar în aparenţă pleonastic: „moderniser la modernité elle-même”23.

Revenind la procesul de personalizare opus unui proces disciplinar, pe care Lipovetsky le vede ca disputându-şi feţele modernităţii, nu putem obnubila faptul că Matei Călinescu opune similar o modernitate estetică şi una burgheză. Primul autor explică dizolvarea conflictului dintre cele două prin impunerea fără drept de apel, cvasinormativ, exacerbat, a hiper-in-di-vidualismului democratic sau narcisismului de masă, ce presupune, cred, o psihologie colectivă de coborât sub semnul complexului Narcis. Inclusiv la nivel narativ, poetica hipermodernă favorizează categoria narcisiacului, cu tot ce poate presupune aceasta: de la personaje, la situaţii, fapte şi atmosferă tipice, defel excepţionale. Comparativ cu momentul fin de siècle, când excentricitatea solipsistă era mai degrabă o deviere de la cutuma victoriană, conceptul de hiperindivid e răspunzător de mult trâmbiţatul autenticism „postmodern”. Totul ca rezultat al unui proces de implozie prin care, încă o dată, realul devine hiperreal subiectiv.

În concluzie, nu mai putem vorbi decât anarhic, la singular: „Ciocnirea dintre cele două modernităţi, […], pare să fi dus aproape la epuizarea amândurora, cel puţin ca mituri intelectuale.”24 Devenind – în sfârşit – una, hiper-modernitatea, sau ducerea la extrem a paradigmei moderne, a transformat ruptura dintre planuri într-un plurischizomorfism. Falia s-a fragmentat în continuare, până la stadiul de fărâmiţare şi totalitate – nediferenţiată, haotică – depăşind astfel un simplu fragmentarism – al individului şi textului său, dar mai ales al unui real, din fericire sau nefericire, comun. Paradoxal sau nu, viziunea holistă nu putea fi recuperată decât prin fragmentarea excesivă, dusă până la capăt. O comparaţie poate surprinde mai bine fenomenul: oglinda narcisiacă s-a crăpat, s-a spart în bucăţi, în cioburi din ce în ce mai mici, în nisip, în puncte fără diametru, identice. O masă fără formă, dar unitară. Deconstrucţia totală duce la uniformizarea primară. Ne rămâne să răspundem la întrebarea: de fapt, hipermodernismul a fost necesar? O tabula rasa pentru noi începuturi? Mai poate surveni ceva global după, nu suntem condamnaţi la individualisme şi localisme de nedepăşit? Pentru posibile direcţii post-hipermoderne şi alte prefixe, vă rog deschideţi aici.

1 Gheorghe Crăciun, Viciile lumii postmoderne,Tracus Arte, Bucureşti, 2011, p. 71;

2 Ibidem, p. 66;

3 Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, traducere de Mircea Deac, Univers (Studii), Bucureşti, 1997, p. 5;

4 Jean-François Lyotard, Postmodernul pe înţelesul copiilor. Corespondenţă 1982-1985, traducere şi postfaţă de Ciprian Mihali, Biblioteca Apostrof (Filosofie extrem contemporană), Cluj, 1997, p. 8;

5 Ibidem, p. 19;

6 Ibidem, p. 22;

7 Matei Căłinescu, Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, traducere din engleză de Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu, traducerea textelor din „Addenda” (2005) de Mona Antohi, postfaţă de Mircea Martin, Polirom (Collegium. Litere), [Iaşi], 2005, pp. 269-70;

8 Jean-François Lyotard, op. cit., p. 75;

9 Cf. DN;

10 Adriana Babeţi, Dandysmul. O istorie, Polirom (Plural M, 98M), [Iaşi], 2004, p. 176;

11 Linda Hutcheon, A poetics of postmodernism, London, Routledge, 1988, p. 10;

12 Richard Kearney, Poetics of imagining. Modern to post-modern, Edinburgh University Press, 1998, p. 6;

13 Gilles Lipovetsky, Ecranul global. Cultură, mass-media şi cinema în epoca hipermodernă, traducere de Mihai Ungurean, Polirom (Plural M, 146), [Iaşi], 2008, p. 46;

14 Gerard Genette, Palimpsestes. La littérature au second degré, Seuil (Poétique), Paris, 1982, p. 14;

15 V. supra, paragraful 2;

16 Gerard Genette, op. cit., p. 453;

17 Gilles Lipovetsky, L’ère du vide. Essais sur l’individualisme contemporain, Gallimard (folio essais), [s. l.], 2003, p. 14;

18 Ibidem, p. 163;

19 Idem & Sébastien Charles, Les temps hypermodernes, Bernard Grasset, Paris, [2004], p. 71;

20 Ibidem, p. 72;

21 Ibidem, p. 77;

22 Ibidem, p. 72;

23 Ibidem, p. 78;

24 Matei Căłinescu, op. cit., p. 20.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: